Starea civila

Starea civilă a persoanei fizice

Starea civilă este totali­tatea calităţilor persoanei fizice, care constituie condiţia juridică a acesteia în stat (cetăţean al statului, ori cetăţean străin), în societate (bărbat sau femeie, major ori minor) şi în familie (căsătorit, divorţat, rudă etc).

Sunt pasibile de înregistrare de stat următoarele acte de stare civilă:

a) naşterea;

b) adop­ţia;

c) stabilirea paternităţii;

d) încheierea căsătoriei;

e) desfacerea căsătoriei;

f) schimbarea numelui;

g) decesul.

Actele de stare civilă sunt înscrisuri autentice de stat, prin care se confirmă faptele şi evenimentele ce influenţează apariţia, modificarea sau încetarea drepturilor şi obligaţiilor persoanelor şi se caracterizează statutul de drept al acestora".

Actele de stare civilă (de la cuvântul latin actio - acţiune) sunt împrejură­rile (evenimente şi acţiuni) care individualizează persoana (conferirea nume­lui copilului nou-născut, schimbarea numelui de familie, prenumelui) şi de care sunt legate apariţia şi încetarea drepturilor şi obligaţiilor: naşterea, moar­tea, încheierea căsătoriei, desfacerea căsătoriei, înfierea, stabilirea paternităţii.

Legea prevede că înregistrarea de stat a actelor de stare civilă este stabilită în scopul protecţiei drepturilor patrimoniale şi personale nepatrimoniale ale persoanelor, precum şi în interesul statului.

Înregistrarea actelor de stare civilă se efectuează de către organele înregi­strării actelor de stare civilă. Aceste organe înregistrează naşterea, moartea, încheierea căsătoriei, desfacerea căsătoriei, înfierea copiilor, stabilirea pater­nităţii, schimbarea numelui de familie, a prenumelui, modifică, completează, rectifică şi anulează actele de stare civilă, restabilesc actele care sau pierdut, păstrează registrele de stare civilă şi eliberează a doua oară certificate.

Declararea mortii pers fizice

Declararea morţii

 Declararea morţii se face în cazul în care moartea nu poate fi constatată fizic din motiv că lipseşte cadavrul ori că acesta nu poate fi identificat. Persoana fizică poate fi declarată deceda­tă pe cale judecătorească.

Drept temei pentru declararea persoanei decedate poate servi:

—     lipsa ei de la domiciliu sau în decursul a trei ani;

—     lipsa în decursul a şase luni a ştirilor despre ea dacă a dispărut fără urmă în împrejurări ce prezentau o primejdie de moarte sau care dau temei de a presupune că a murit în urma unui anumit accident;

—     militarul sau o altă persoană, dispăruţi fără urmă în legătură cu acţiuni militare, pot fi declaraţi morţi pe cale judecătorească numai dacă au trecut doi ani din ziua încetării acţiunilor militare.

Declararea persoanei decedată nu exclude posibilitatea aflării ei în viaţă. Din acest considerent, hotărârea judecătorească de declarare a persoanei dece­dată are efect juridic pentru ea şi pentru alte persoane numai la domiciliul său, adică la locul unde a fost declarată moartă. Numai în acest loc se fac înscrieri în actele de stare civilă despre moartea ei, căsătoria cu această persoană se consideră desfăcută, bunurile ce îi aparţineau trec la moştenitor.

Dacă persoana declarată decedată se află undeva în viaţă, hotărârea jude­cătorească nu influenţează capacitatea de folosinţă şi capacitatea de exerciţiu la locul aflării ei. Toate actele juridice încheiate de persoana declarată decedată sunt valabile şi au putere juridică datorită faptului că ea are capacitate de exer­ciţiu. Declararea morţii ei nu are impact asupra drepturilor sale subiective, dobândite în locul unde nu se ştia că a fost declarată moartea. Cu alte cuvinte, independent de hotărârea judecătorească de declarare a morţii persoanei dece­dată, ea este aptă (capabilă) a fi titular de drepturi şi obligaţii.

Pornind de la aceste constatări, se poate spune că este posibil ca persoana de­clarată moartă să se întoarcă la domiciliul său. Dacă ea se prezintă ori dacă parvin ştiri despre locul aflării sale, instanţa de judecată anulează hotărârea respectivă.Hotărârea instanţei serveşte drept temei pentru anularea înscrierilor din actele de stare civilă privitoare la decesul persoanei.

Restabilirea persoanei apărute în capacitate de folosinţă nu este necesară, deoarece ea nu a pierdut-o. În acest caz, apare doar necesitatea repunerii ei în drepturile subiective. Regulile de repunere în drepturi a persoanei apărute sunt următoarele trei situaţii referitoare la trecerea bunurilor persoanei declarate decedată:

—      au trecut la dobânditor cu titlu gratuit;

—      au trecut la dobânditor cu titlu oneros;

—      au trecut la stat.

Indiferent de timpul prezentării sale, persoana declarată decedată poate cere oricărei persoane restituirea bunurilor care s-au păstrat şi care au trecut cu titlu gratuit la această persoană, după declararea decesului său (de exemplu, moştenitorii, persoana căreia i-au fost donate bunurile). în principiu, dobânditorii bunurilor cu titlu gratuit nu vor suferi prejudicii în urma restituirii bunurilor către persoana declarată decedată.

După ce hotărârea judecătorească de declarare a morţii este anulată, şi este adusă la cunoştinţa dobânditorului cu titlu gratuit al bunu­rilor persoanei declarare decedată, el este considerat posesor nelegitim (până la adoptarea hotărârii, se consideră că dobânditorul are o posesiune legitimă, că a dobândit dreptul de proprietate asupra acestor bunuri). Dacă dobândi­torul refuză să restituie bunurile, persoana apărută este în drept să înainteze o acţiune prin care revendică bunurile. Odată cu restituirea bunurilor se vor soluţiona şi alte probleme.

Dobânditorul de bună-credinţă,  poate cere restituirea cheltuielilor aferente întreţinerii bunurilor. Dobânditorul poate reţine îmbunătăţirile aduse dacă ele pot fi separate. în caz contrar, are dreptul la restituirea valorii lor. Dobânditorul, în virtutea faptului că este de bună-credinţă, obţine dreptul de proprietate asupra fructelor aduse de bun. Posesorul de bună-credinţă poate cere titularului de drept compensarea îmbunătăţirilor, dacă acestea nu pot fi separate fără a se aduce prejudicii bunului, compensarea intervenţiilor, sarcinilor, impozitelor şi altor cheltuieli suportate pe parcursul posesiunii cu bună-credinţă a bunului, care nu se compensează prin folosirea bunului şi a fructelor obţinute, ţinându-se cont de fructele care nu au fost percepute din culpa lui. Această regulă se aplică şi cheltuielilor ce au avut ca urmare sporirea valorii bunului dacă sporul valo­rii încă mai exista la momentul predării bunului.

Bunurile pot fi restituite dacă s-au păstrat, adică dacă există în natură. În cazul în care bunurile nu s-au păstrat (au dispărut ori au fost înstrăinate) nu se poate cere costul lor. De exemplu, dacă o casă ce aparţinea persoanei declarate decedată a trecut la moştenitor şi acesta a vândut-o contra a 150 000 de lei, după anularea hotărârii de declarare a morţii nu se poate cere moştenitorului suma aceasta.

În cazul în care bunurile au fost dobândite cu titlu oneros, persoana care a dobândit cu titlu oneros bunurile persoanei declarate decedată va păstra aceste bunuri dacă a fost de bună-credinţă, adică la momentul dobândirii nu ştia că cel declarat mort este în viaţă. Dobânditorul cu titlu oneros nu este obligat sa restituie bu­nurile De la această regulă există şi o excepţie, conform căreia dobânditorul la care bunurile persoanei declarate decedată au trecut pe bază de acte juridice cu titlu oneros este dator să le restituie, iar în cazul în care nu le are, să plătească va­loarea lor în bani dacă se va face dovadă că, atunci când le-a dobândit, dobândi­torul ştia că cel declarat mort este în viaţă. Observăm că, în acest caz, legiuitorul sancţionează dobânditorul de rea-credinţă (persoana care a ştiut că cel declarat mort este în viaţă), şi anume în cazul în care bunul nu s-a păstrat, el va fi ţinut la plata costului acestuia. De la un asemenea dobânditor se pot cere şi toate venitu­rile pe care le-a obţinut pe durata posesiunii bunului .

Altfel este soluţionat cazul când bunurile celui declarat mort au trecut pe baza dreptului de succesiune la stat. Dacă aceste bunuri au fost vândute, atunci, după anularea hotărârii de declarare a decesului, persoanei i se resti­tuie suma obţinută din vânzarea bunurilor.

disparitia fara urma

Temeiurile, modul şi efectele declarării persoanei fizice dispărute fără urmă. Efectele apariţiei persoanei declarate dispărute fără urmă

Persoana fizică poate fi declarată dispăruta fără urmă dacă lipseşte de la domiciliu şi a trecut cel puţin un an din ziua primirii ultimelor ştiri despre locul aflării ei.

Pentru declararea persoanei fizice dispărute fără urmă este necesară sur­venirea faptului juridic complex:

—     lipsa la domiciliu a ştirilor despre locul aflării ei;

—     absenţa ştirilor (de cel puţin un an);

—     imposibilitatea constatării din aceste ştiri, pe toate căile posibile, a locului de aflare a persoanei.

Nu orice absenţă de la domiciliu însă va servi drept temei pentru decla­rarea dispariţiei. Pentru ca instanţa judecătorească să adopte o hotărâre de declarare a dispariţiei, trebuie întrunite cele trei condiţii de mai sus. Dispariţia se declară de către instanţa de judecată la cererea persoanei interesate. Dreptul de a înainta o asemenea cerere o are orice persoană interesată, de regulă: soţul, părinţii, copiii, creditorii dispăru­tului. Cererea privind declararea persoanei dispărută se depune în instanţă judecătorească după expirarea a cel puţin un an din momentul primirii ulti­milor ştiri despre cel dispărut. Momentul primirii ultimelor ştiri se poate dovedi prin diferite probe, de exemplu, ultima scrisoare de la cel dispărut, precum şi prin alte mijloace, in­clusiv prin depoziţii ale martorilor. Dacă este imposibilă constatarea datei ultimelor ştiri despre persoana fizi­că dispărută, începutul curgerii termenului de un an de zile pentru declararea dispariţiei fără urmă se consideră prima zi a lunii ce urmează celei în care au fost primite ultimele ştiri despre ea, iar dacă nu se poate stabili o astfel de lună - ziua de întâi ianuarie a anului următor

Efectele declarării dispariţiei. Hotărârea instanţei judecătoreşti de declarare a dispariţiei produce efecte juridice doar la domiciliul dispărutului şi nu influen­ţează capacitatea juridică a persoanei la locul aflării ei. Toate actele încheiate de persoana declarată dispărută, dacă corespund cerinţelor legii, sunt valabile, ho­tărârea judecătorească de declarare a dispariţiei neinfluenţând valabilitatea lor.

Dacă este necesară administrarea permanentă a bunurilor dispărutului, instanţa judecătorească numeşte un administrator. La cererea per­soanei interesate, instanţa poate numi un administrator şi înainte de expirarea unui an din ziua primirii ultimelor ştiri despre locul aflării persoanei dispărute. Cu acest administrator, autoritatea tutelară va încheia un contract de admini­strare fiduciară. Administratorul fiduciar va între­ţine, din contul bunurilor dispărutului, persoanele care se aflau în întreţinerea acestuia. Tot din acele bunuri se sting datoriile dispărutului către creditori.

Persoanele întreţinute de cel declarat dispărut fără urmă obţin dreptul de a primi pensie în cazul pierderii întreţinătorului. Pensia, şi mărimea ei, se stabileşte în conformitate cu legislaţia asigurărilor sociale.

Contractul de mandat, parte la care a fost persoana dispărută fără urmă, în­cetează. Declararea persoanei fizice dispărută fără urmă serveşte drept temei şi pentru încetarea valabilităţii procurii.

În cazul declarării dispariţiei unuia dintre soţi, căsătoria se poate desface pe cale simplificată, şi anume la organul de înregistrare a actelor de stare civilă, la cererea celuilalt soţ.

Efectele apariţiei persoanei declarate dispărută fără urmă. Dacă persoana declarată dispărută fără urmă apare sau dacă parvin ştiri despre locul unde se află, instanţa de judecată, la cererea per­soanei interesate, anulează hotărârea de declarare a dispariţiei şi desfiinţează, după caz, administrarea fiduciară a patrimoniului celui dispărut. Dacă administrarea fiduciară a fost desfiinţată, administratorul fiduciar urmează să facă o dare de seamă privind administrarea bunurilor. El va fi ţi­nut la repararea prejudiciului cauzat prin administrarea necorespunzătoare a patrimoniului celui dispărut.

Identificarea persoanei fizice

Atributele de identificare ale persoanei fizice

Codul civil cunoaşte două atribute de identificare a persoanei fizice: numele şi domiciliul.

Numele poate fi definit, aşadar, ca un cuvânt sau o totalitate de cuvinte cu ajutorul cărora persoana fizică se individualizează în societate. Numele persoanei fizice este format din:

a)   nume de familie;

b)   prenume;

c)   patronimicul, în cazurile prevăzute de lege.

Numele de familie este o componentă a numelui în sens larg. El este format din unul sau din mai multe cuvinte cu ajutorul carora persoana  se individualizează în societate. Numele de familie nu aparţine unei persoane fizice determinate, ci este, de regulă, comun membrilor aceleiaşi familii. Copilul dobândeşte numele de familie al părinţilor săi. Dacă părinţii poartă nume de familie diferite, copilul va lua numele de familie al tatălui sau al mamei, în baza acordului comun al acestora.

Schimbarea numelui de familie. Numele de familie se schimbă în urma schimbării stării civile a persoanei fizice. Schimbarea numelui de familie poate avea loc:

- la înfiere; schimbarea numelui de familie se va face cu acordul copilului adoptat, care a atins vârsta de 10 ani.

- la căsătorie şi divorţ;

- la cerere, depusă în organul de înregistrare a actelor de stare civilă de la domiciliul persoanei. Persoana care a împlinit 16 ani este în drept să-şi schimbe numele de familie. Schimbarea numelui de familie al persoanei care nu a atins majoratul se soluţionează cu acordul părinţilor, al adoptatorilor sau curatorului.

Prenumele este o parte a noţiunii de nume în sens larg şi constă dintr-un cuvânt sau grup de cuvinte care individualizează persoana fizică în familie şi, împreună cu numele de familie, în societate. După regula generală, prenumele persoanei fizice nu este supus modifică­rii în urma schimbării stării civile. Schimbarea prenumelui minorului este gu­vernată de aceleaşi reguli ca şi schimbarea numelui de familie.

Domiciliul şi reşedinţa persoanei fizice.

Domiciliul este  locul unde persoana fizică îşi are locuinţa statornică sau principală. Pentru a fi considerată domiciliu, locuinţa trebuie să fie statornică, iar dacă per­soana fizică are mai multe locuinţe statornice, domiciliul său va fi locuinţa principală.

Locuinţă statornică înseamnă locul permanent de trai unde s-a stabilit persoana în virtutea condiţiilor de viaţă. De exemplu, un tânăr specialist, ve­nit, după terminarea instituţiei de învăţământ, într-o localitate, are ca domici­liu această localitate, nu localitatea în care s-a născut.

Locuinţa principală se întâlneşte în cazul în care persoana fizică, în virtu­tea diferiţilor factori, locuieşte în mai multe locuri. De exemplu, dacă persoana din 12 luni ale anului 3 luni locuieşte în Bălţi, 7 luni la Chişinău, iar 3 luni la Vulcăneşti, domiciliul ei va fi considerat cel de la Chişinău, aici locuind cel mai mult timp.

 Domiciliul persoanei fizice are ur­mătoarele caractere juridice:

—     obligativitatea;

—     unicitatea;

—     stabilitatea.

Obligativitatea domiciliului înseamnă că orice persoană fizică trebuie să aibă un domiciliu. Dacă cineva nu are o locuinţă statornică sau principală şi, deci, nu întruneşte aceste cerinţe pentru a avea domiciliu, se va ţine seama de domiciliul de origine, adică de domiciliul părinţilor.

Unicitatea domiciliului este caracterul juridic special al acestui atribut de identificare prin care se înţelege că fiecare persoană fizică poate avea şi are un singur domiciliu. Dacă persoana are o singură locuinţă statornică, aceea este şi domiciliul ei, iar dacă are două sau mai multe locuinţe statornice, numai una dintre ele, anume cea principală, va fi domiciliul.

Stabilitatea domiciliului este caracterul, care prevede că domiciliul persoanei fizice este locul unde aceasta îşi are locuinţa statornică. Stabilitatea caracterizează îndeosebi domiciliul persoanelor cărora legea le stabileşte un domiciliu legal .

Reşedinţa este locul unde persoana are locuinţa temporară sau secundară. Fiind un drept nepatrimonial, dreptul la reşedinţă are aceleaşi caractere juridice ca şi drepturile nepatrimo­niale, însă în comparaţie cu domiciliul, reşedinţa nu se caracterizează prin aceleaşi trăsături ca şi domiciliul: obligativitate, unicitate şi stabilitate. Dacă existenţa domiciliului este obligatorie, cea a reşedinţei este facultativă şi tem­porară.

Capacitatea de exercitiu a pers. fizice

II.Capacitatea de exerciţiu a persoanei fizice

Simpla existenţă a persoanei fi­zice este suficientă pentru a avea drepturi şi obligaţii civile. Această existenţă însă nu este suficientă pentru ca subiectul de drept civil să poată încheia perso­nal acte juridice civile. Numai persoana fizică ajunsă la o anumită maturitate psihică poate încheia în mod valabil, conştient şi singur acte juridice civile. Această maturitate psihică este condiţia în care legea recunoaşte persoanei fizice capacitatea de exerciţiu. Maturitatea psihică şi, prin urmare, capacitatea de exerciţiu se dobândesc numai după ce minorul ajunge la o anumită vârstă.

Capacitate de exerciţiu este aptitudinea persoanei de a dobândi prin faptă proprie şi de a exercita drepturi civile, de a-şi asuma perso­nal obligaţii civile şi de a le executa".. sau  prin capacitate de exerciţiu a persoanei fizice se înţelege acea parte a capacităţii de drept civil a omului care constă în aptitudinea de a dobândi şi a exercita drepturi civile şi de a asuma şi exe­cuta obligaţii civile prin încheierea de acte juridice civile.

Caracterele  juridice ale capacităţii de exerciţiu

1.     legalitatea

2.      generalitatea

3.      inalie­nabilitatea

4.      intangibilitatea.

Legalitatea  capacităţii de exerciţiu constă în faptul că această capacitate este opera legiuitorului, că instituirea, stabilirea conţinutului şi încetarea ei sunt stabilite prin lege, voinţa individuală a omului neavând nici un rol.

De ex:  dobândirea capacităţii de exerciţiu depline îna­inte de împlinirea vârstei de 18 ani nu ar fi un efect al voinţei omului, ci se face în virtutea legii.

Generalitatea priveşte conţinutul capacităţii de exerciţiu, constând în ap­titudinea abstractă a persoanei fizice de a dobândi şi exercita drepturi  şi de a-şi asuma şi de a executa obligaţii  prin încheierea de orice act civil, cu excepţia celor interzise de lege.

Inalienabilitatea capacităţii de exerciţiu a persoanei fizice constă în faptul că nimeni nu poate renunţa, nici în tot, nici în parte, la capacitatea de exerciţiu. Prin urmare, nimeni nu poate încheia valabil vreun act juridic care să aibă ca obiect transmiterea alternativă a capacităţii sale de exerciţiu. Prin voinţa sa, persoana fizică nu poate renunţa la capacitatea de exerciţiu, nici a o înstrăina.

Intangibilitatea capacităţii de exerciţiu este prevăzută de lege care dispune că nimeni nu poate fi limitat în capacitatea de exerciţiu decât în cazul şi în modul prevăzute de lege. In cele ce urmează se va ilustra că este posibilă limitarea capacităţii de exerciţiu dacă persoana abuzea­ză de băuturi alcoolice şi foloseşte substanţe narcotice. O asemenea limitare se face doar în condiţiile legii.

Categoriile capacităţii de exerciţiu

Spre deosebire de capacitatea de folosinţă, recunoscută tuturor persoane­lor fizice, capacitatea de exerciţiu nu poate fi egală. Ea se prezintă diferit, în funcţie de gradul de discernământ al persoanei. Astfel distingem urmatoarele categorii ale capacităţii de exerciţiu:

1)   capacitatea de exerciţiu deplină:

         a)   capacitatea de exerciţiu a persoanelor majore (care au împlinit vârsta de 18 ani);

 b)  capacitatea de exerciţiu a persoanelor care s-au căsătorit înaintea îm­plinirii vârstei de 18 ani;

 c)  capacitatea de exerciţiu a persoanelor emancipate.

2)     capacitatea de exerciţiu restrânsă:

        a)   capacitatea de exerciţiu a minorilor cu vârstă între 7 şi 14 ani;

         b)  capacitatea de exerciţiu a minorilor cu vârstă între 14 şi 18 ani

c) capacitatea de exerciţiu a persoanelor limitate în această capacitate din cauza abuzului de băuturi alcoolice şi folosirii substanţelor narcotice;

3)     lipsa capacităţii de exerciţiu:

        a) a minorilor cu vârstă între 7 şi 14 ani;

 b) a persoanelor lipsite de capacitatea de exerciţiu hotărâre judecătorească (din  cauza  bolilor mintale sau deficienţele mintale a persoanei).

1. Capacitatea de exerciţiu deplină este aptitudinea persoanei fizice de a-şi dobândi prin acţiunile sale orice drept personal nepatrimonial ori patrimonial şi de a-şi asuma orice obligaţie, adică de a-şi realiza capacitatea de folosinţă care îi aparţine în tot întregul.

Codul civil prevede că au capacitate de exerciţiu deplină persoanele:

A.     majore (care au împlinit vârsta de 18 ani);

B.    care s-au căsătorit până la atingerea vârstei de 18 ani; vârsta minimă de căsătorie, conform art. 14 din Codul familiei, este de 18 ani pentru bărbaţi şi de 16 ani pentru femei. Din motive întemeiate, se poate încuviinţa încheierea căsătoriei cu reducerea vârstei matrimoniale pentru băr­baţi, dar nu mai mult decât cu doi ani. Organul competent de a reduce vârsta de căsătorie pentru bărbaţi este autoritatea administraţiei publice în a cărei rază teritorială îşi are domiciliul persoana care doreşte să se căsătorească.Cel care a dobândit capacitate de exerciţiu deplină prin căsătorie, iar, ulte­rior, până a împlini vârsta de 18 ani, desface căsătoria îşi păstrează capacitatea de exerciţiu deplină. Dacă însă căsătoria a fost declarată nulă, instanţa judecătorească îl poate lipsi pe soţul minor de capacitatea de exerciţiu deplină. Acesta este un drept şi nu o obligaţie a instanţei judecătoreşti, ceea ce înseam­nă că ea va decide în funcţie de circumstanţe asupra capacităţii de exerciţiu depline a minorului căsătorit.

C.    emancipate. Minorul care a atins vârsta de 16 ani poate fi recunoscut ca având capacitate de exerciţiu deplină dacă lucrea­ză în baza unui contract de muncă sau, cu acordul părinţilor, adoptatorilor sau curatorului, practică activitate de întreprinzător. Atribuirea capacităţii depline de exerciţiu unui minor (emancipare) se efectuează prin hotărâre a autorităţii tutelare, cu acordul ambilor părinţi, adoptatorilor sau curatorului, iar în lipsa unui astfel de acord, prin hotărâre judecătorească".

Pentru ca minorul să poată fi emancipat, trebuie întrunite următoarele condiţii:

—     minorul să aibă cel puţin 16 ani;

—     minorul să fie angajat în câmpul muncii;

—     să practice activitate de întreprinzător cu acordul ambilor părinţi, adoptatorilor sau curatorului.                                            2. Capacitatea de exerciţiu restrânsă

a.     Capacitate de exerciţiu a minorului cu vârstă între 7şi 14 ani

Legea stabileşte pentru ei un anumit grad de capacitate de exerciţiu. Capacitatea de exerciţiu a minorilor din această categorie constă în faptul că au dreptul să încheie singuri urmatoarele actele :

Ø  acte juridice curente de mică valoare care se execută la momentul în­cheierii lor; astfel de acte juridice trebuie să corespundă cerinţelor minorului specifice vârstei la care încheie actul juridic.

De exemplu, un minor în vârstă de 8 ani poate să cumpere produse alimentare: o pâine, un kilogram de roşii, o îngheţată şi altele asemenea. Acest drept îl are şi minorul cu vârstă între 14 şi 18 ani, dar el poate încheia acte juridice curente cu o valoare mai mare decât actele curente pe care le poate încheia minorul cu vârstă între 7 şi 14 ani, fiindcă in­teresele minorilor la diferite vârste sunt diferite. Important este ca actele curente de mică valoare ale minorului să se execute la momentul încheierii lor.

Ø  acte juridice de obţinere gratuită a unor beneficii care nu necesită au­tentificare notarială sau înregistrarea de stat a drepturilor apărute în temeiul lor;

De exemplu, un asemenea minor poate încheia un contract de donaţie prin care primeşte în dar bunuri materiale. Legiuitorul nu a sta­bilit valoarea bunurilor pe care minorul le poate primi în dar, prin urmare, considerăm că minorul poate primi în dar bunuri indiferent de valoarea lor. Legiuitorul însă a stabilit o singură restricţie: nu se pot obţine gratuit bunuri dacă înstrăinarea lor necesită autentificare notarială sau drepturile apărute în temeiul lor necesită înregistrare de stat.

Ø  acte de conservare, prin care se urmăreşte preîntâmpinarea pierderii unui drept subiectiv civil. Caracteristic unui astfel de act este faptul că nu comportă decât cheltuieli reduse comparativ cu valoa­rea dreptului ce se conservă. Actele de conservare au ca scop de a salva un bun de la un pericol iminent, adică se urmăreşte menţinerea bunului în starea lui actuală. Aşa spre exemplu, va fi un  act de conservare, măsurile întreprinse de minor pentru repararea unei case de locuit, care ameninţă să se prăbuşească dacă asemenea reparaţii nu vor fi efectuate. Trebuie să precizăm, că mărimea cheltuielilor ce urmează să fie suportate la reparaţia casei de locuit trebuie să fie infime în raport cu preţul casei de locuit.

Minorul cu vârstă între 7 şi 14 ani nu poate încheia de sine stătător acte juridice, acestea fiind încheiate în numele lui de către pă­rinţi, adoptatori sau tutore. Pentru prejudiciul cauzat de un minor care nu a împlinit vârsta de 14 ani răspund părinţii, adoptatorii sau tutorele lui, dacă el nu va dovedi că dauna nu a provenit din culpa sa.

b.     Capacitatea de exerciţiu a minorului cu vârstă intre 14 şi 18 ani  este definită ca aptitudine a minorului cu vârstă între 14 şi 18 ani de a dobândi şi exercita drepturi subiective civile şi de a-şi asuma şi exercita obli­gaţii civile prin încheierea personală de acte juridice civile, cu încuviinţarea prealabilă a ocrotitorului legal.

 Minorul care a împlinit vârsta de 14 ani încheie acte juridice cu încuviinţarea părinţilor, adoptatorilor sau a cura­torului, iar în cazurile prevăzute de lege, şi cu încuviinţarea autorităţii tutelare. Cu consimţământul părinţilor (adoptatorilor, curatorului) minorul cu vârstă între 14 şi 18 ani poate încheia diferite acte juridice (să vândă ori să cumpere bu­nuri, să primească ori să facă un cadou, să încheie contracte de împrumut etc). Voinţa, în astfel de acte juridice, este exprimată personal de minor.

Mino­rul care a împlinit vârsta de 14 ani are dreptul fără consimţământul părinţilor, adoptatorilor sau al curatorului:

·         să dispună de salariu, de bursă sau de alte venituri rezultate din activi­tate proprie;

·         să exercite dreptul de autor asupra unei lucrări ştiinţifice, literare sau de artă, asupra unei invenţii sau a unui alt rezultat al activităţii intelec­tuale apărate de lege;

·         să facă depuneri în instituţiile financiare şi să dispună de aceste depu­neri în conformitate cu legea;

·         este în drept să în­cheie de sine stătător actele pe care le poate încheia minorul cu vârstă între 7 şi 14 ani,

·         minorul care a împlinit vârsta de 16 ani are dreptul de a fi membru de coo­perativă, în acest caz el posedă orice drept, inclusiv patrimonial, ca un astfel de membru.

·         minorul cu vârstă între 15 şi 18 ani răspunde pentru daunele materiale pe care le-a cauzat. În cazul în care nu are bunuri ori salariu suficient pentru repararea prejudiciului, despăgubirea părţii se va face de către părinţi, adopta­tori sau curator, dacă aceştia nu vor dovedi că dauna nu s-a produs din culpa minorului.

·         poate avea calitatea de testator, deoarece poate fi doar persoana cu capacitate de exerciţiu. Prin urmare, pentru a întocmi un testament nu este nevoie de capacitate de exerciţiu deplină. Minorul care a împlinit vârsta de 14 ani are capacitate de exerciţiu şi, prin urmare, poate testa bunurile obţinute din venituri proprii, ca: bursa, salariul şi alte mijloace pro­venite din activităţi proprii.

c.     Capacitatea de exerciţiu a persoanelor fizice limitate în capacitate de exerciţiu

Limitarea în capacitatea de exerciţiu constă în faptul că persoana fizică este lipsită de posibilitatea de a-şi dobândi prin acţiunile sale drepturi şi de a-şi asuma obligaţii pe care, în temeiul legii, le-ar putea dobândi şi asuma. Cu alte cuvinte, este vorba de reducerea volumu­lui capacităţii de exerciţiu.

Pot fi limitaţi în capacitatea de exerciţiu atât minorii care posedă capa­citate de exerciţiu restrânsă (minorii între 14 şi 18 ani), cât şi cei care posedă capacitate de exerciţiu deplină.

Limitarea minorului în capacitatea de exerciţiu se admite în temeiul unei hotărâri a instanţei judecătoreşti sau la cererea părinţilor, adoptatorilor, cura­torului ori a autorităţii tutelare. Dacă există motive întemeiate, minorul poate fi limitat de instanţa de jude­cată, la cererea părinţilor, adoptatorilor sau a curatorului ori a autorităţii tute­lare. Limitarea ori lipsirea minorului de dreptul de a dispune singur de salariu ori de bursă, de alte venituri rezultate din activităţi proprii, precum şi limitarea lui în dreptul de a-şi exercita de sine stătător dreptul de autor sunt posibile dacă există motive întemeiate cum ar fi cheltuirea banilor în scopuri ce contravin prevederilor legislaţiei în vigoare (cumpărarea de bău­turi spirtoase, substanţe narcotice, participarea la jocuri de noroc).

Limitarea în capacitatea de exerciţiu a persoanelor care consumă abuziv băuturi alcoolice sau consumă droguri şi alte substanţe psihotrope.Persoana care, în urma consumului abuziv de alcool sau consumul de droguri şi de alte substanţe psihotrope, înrăutăţeşte starea materială a familiei sale poate fi limitată de către instanţa de judecată în capacitatea de exerciţiu. Această normă se referă numai la persoanele care posedă capacitatea de exerciţiu deplină.

Asupra persoanei limitate în capacitatea de exerciţiu se instituie curatelă. În urma limitării în capacitatea de exerciţiu, persoana nu poate încheia acte ju­ridice prin care să dispună de bunuri, nici să primească salariu, pensie sau alte feluri de venituri şi nici să dispună de ele decât cu consimţământul curatorului. Dacă persoana fizică încetează să consume abuziv băuturi alcoolice ori să consume droguri şi alte substanţe psihotrope, instanţa anulează prin hotărâre limitarea ei în capacitatea de exerciţiu şi desfiinţează curatelă.

1.                Declararea incapacităţii

Codul civil în vigoare include în această categorie şi minorii cu vârstă de până la 7 ani.

Drept temei pentru declararea incapacităţii persoanei fizice,servesc bolile mintale sau deficienţele mintale, din a căror cauză persoana nu poate conştientiza sau dirija acţiunile sale.

Bolile mintale sau deficienţele mintale, chiar adeverite prin certificat medi­cal, nu dau dreptul a considera persoana ca fiind incapabilă. Ea poate fi decla­rată ca atare numai de către instanţa de judecată. Conform Codului de procedură civilă, pot adresa cerere în judecată pentru declararea inca­pacităţii membrii de familie ai persoanei, rudele apropiate (părinţi, copii, fraţi, surori, bunici), procurorul, organul de tutelă şi curatelă, instituţia psihiatrică. Pentru declararea incapacităţii persoanei fizice este necesară expertiza medico-legală privind starea ei psihică. Asup­ra persoanei declarate incapabilă, pe baza hotărârii judecătoreşti, organul de tutelă şi curatelă instituie tutela. Ac­tele juridice în numele persoanei fizice declarate incapabilă se încheie de către tutore. Această prevedere legală impune concluzia că persoana declarată inca­pabilă nu poate încheia nici un act juridic, nici chiar de o valoare foarte mică. În cazul în care persoana declarată incapabilă s-a însănătoşit sau dacă starea sănătăţii ei s-a îmbunătăţit, instanţa de judecată o declară capabilă. Pe baza hotărârii judecătoreşti, tutela se desfiinţează